Protest in benzinarie

Problema preţului benzinei a explodat dintr-o dată, a ridicat un val de fum şi va dispărea imediat ce politicienii îşi dau seama că nu mai pot câştiga voturi vorbind despre ea. Scânteia a fost dată de nişte clienţi care nu au găsit o altă metodă mai bună de a-şi exprima nemulţumirea faţă de preţul litrului de benzină decât să plătească în monede şi să alimenteze cu picătura.

Dintre toate soluţiile prezentate în ultima perioadă, de clientul de rând, de Guvern, de opoziţie sau de specialişti, a lor este nu numai cea mai sănătoasă, ci şi singura posibilă: boicotul, refuzul de a mai arde atâta benzină. O scădere drastică a consumului nu poate fi ignorată de nimeni.

Pentru a mai salva ceva, dacă se mai poate, din capitalul electoral, atât Executivul, cât şi membrii opoziţiei au dat buzna la TV pentru a explica omului de rând cum stă treaba. Unii, cei care sunt "la volan", susţin că vina o are guvernarea care a privatizat Petrom. Ei uită însă să spună că, indiferent dacă ar fi fost privatizată sau nu Petrom, piaţa tot liberă ar fi trebuit să fie. Cel puţin asta reiese din statutul de membru UE. Opoziţia susţine, cum altfel, că actuala putere este vinovată, pentru că nu a avut grijă ca preţurile să nu scape de sub control. Nu a explicat nimeni însă cum poate statul, într-o economie de piaţă, să stabilească preţul unui litru de carburant după propriul plac. Mai mult decât atât, orice taxă suplimentară va fi transmisă de petrolişti imediat în preţul final iar orice relaxare a fiscălităţii se va resimţi doar în marja lor de profit.

"Măsurile" luate de Guvern, prin Fisc şi prin Consiliul Concurenţei, sunt foarte bune dar nu au nicio legătură cu preţurile. Dacă se vrea combaterea evaziunii fiscale şi scăderea riscului formării unor înţelegeri de tip cartel atunci măsurile sunt necesare, dar nu de acum, ci dintotdeauna. Verificarea transporturilor de combustibili şi a caselor de marcat nu va ieftini benzina. Va aduce, poate, nişte voturi, dar nu va ieftini benzina.

Presiunea, în acest caz, trebuie făcută de clienţi, nu de către stat. Statul nu are drept de joc. El poate doar să arbitreze. Preţul este făcut de raportul cerere şi ofertă. Scăderea consumului cu peste 10% anul trecut nu a fost de natură să descurajeze petroliştii. O economie care iese din recesiune consumă mai multă benzină iar ei vor să prindă valul revenirii, poate chiar începând de anul acesta, cu preţuri suficient de mari pentru a mai recupera din profiturile în scădere din ultima perioadă.

Petroliştii care activează pe piaţa locală nu pot explica de ce în România litrul de benzină Euro-super 95 fără taxe este de 58,3 euro cenţi, faţă de 55 de cenţi în Austria, 56,7 cenţi în Marea Britanie sau faţă de 58,6 cenţi în Germania. Nici cheltuielile lor nu sunt la fel de mari (este suficient să ne uităm la salarii) şi nici benzina lor nu este la fel de bună. O companie care face afaceri într-o economie de piaţă nu trebuie însă să explice preţul. Responsabilitatea socială (renumitele campanii de CSR) se rezumă la plantarea de copaci şi la reabilitarea unor şcoli. Atât. Preţul practicat este cel considerat de către ei ca fiind suportabil pentru piaţă.

Simplu spus: ei continuă să vândă bine (conform propriilor estimări) şi la preţurile de acum.

Soluţia este refuzul de a mai cumpăra. Ieftinirea benzinei prin boicotul clienţilor pare însă imposibilă într-o ţară cu patru milioane de angajaţi şi cinci milioane de maşini, în care unii folosesc maşina pentru a-şi cumpăra pâine de la colţul blocului şi în care mersul cu maşina nu este o soluţie pentru a ajunge mai repede din A în B (cel mai bun exemplu este Capitala), ci o metodă de a te separa de "restul lumii". O dovadă de independenţă, de libertate. În cazul Capitalei este vorba despre libertatea aproape zilnică de a sta închis în propria maşină ore în şir în ambuteiaje kilometrice, înaintând cu 30 de centimetri pe minut.

Atât timp cât benzina se va vinde bine la preţurile actuale nu va avea loc nicio ieftinire, pentru că nu există niciun motiv. Ar fi suficient ca timp de o săptămână bucureştenii (cei care au posibilitatea) să lase maşinile în parcare şi să folosească mijloacele de transport în comun sau să meargă pe jos. O săptămână cu vânzări simbolice în Bucureşti ar lăsa urme adânci în bilanţurile petroliştilor. La un moment dat, inevitabil, unul dintre ei va ceda şi va lăsa din preţ. Va avea vânzări în creştere şi ceilalţi vor fi obligaţi să facă la fel.

Până în acel moment însă, dacă va veni, ţara în care maşina nu are legătură cu utilitatea, ci cu statutul social, în care şoferii pierd ani buni din viaţă în ambuteiaje şi în care plinul de benzină se face înainte de a plăti utilităţile este cât se poate de profitabilă pentru afacerile petroliştilor.